Jurnal din timp

8.08.
E opt a opta. Istoria stă în loc. Sunt tot aici, tot în camera jegoasă a personalității mele. Cred că am adormit pentru că m-am trezit când soarele mai avea un pic și se scufunda în plămânii lui. Eu nu făceam decât să îi privesc marea închisă din ochii care renunțaseră să mai clipească. Aveam nevoie de fiecare gram din mine... Doar atunci. Aveam nevoie de iubirea pe care o risipisem dăruind fără să primesc nimic înapoi. Căzusem singură în aria disprețului, decapitându-mi dorințele și simțămintele. Trebuia să mă adun ca să continui.
Nu îmi place să fac ceva fără credință, dar nu mai aveam timp, iar buzele lui încă ardeau nescrise. Îmi trebuia un cuvânt care să le contureze, iar eu să pot ajunge la ele... Știam că o să găsesc cuvântul greșit în inexistența lui. Știam că sufletul meu atât poate duce și mai departe nu poate zbura, însă chiar atunci te vroiam pe tine.

8.08 în anul următor

Cred că nu a trecut decât o clipă. Eu sunt tot acolo, alergând călare pe un cal din aceia ce îi făurești doar cu mintea. Știam ca și ei că era singura mea creație, singurul meu învățământ. Era singurul meu cuvânt croit din pene de pe sârma aceea pe care preferasem să mergem amândoi. Nu reușisem să te trezesc, nici măcar să îți înec oceanele din ochi. Din maroniul acela catifelat și moale, drumul se închisese și de câteva luni bătea o furtună plăcută. Era un negru care mi se potrivea. Nu mai aveai același chip și nici durerea din suflet nu mai îmi era atât de mare. Continuam să zbor în aceiași cameră, de data asta ceva mai ordonată... (cred că și tu erai mai ordonat).
După ce Luciferul meu spărsese cu copita din oglindă relevanța timpului, toate cuvintele mele fuseseră mânjite și nici unul nu mai avea sens. Zburam amândoi știind că măcar azi trebuia să îmi prind din mine cuvântul care să îți dea viață și să te facă să fi măcar o pată pe foaia aceea scrijelită și umilită de atâtea încercări ratate. Rămăsese totuși albă. Am sperat că iubind o să pictez altfel, însă gândurile mi-au scăpat într-o avalanșă și am căzut de pe cal, sărutând aerul la care nu puteam ajunge și am zis: "Astăzi renunț.". M-aș fi întors, dar calul a zburat... Și atunci m-am gândit să plec acasă.

9.08.

Cred că voi inventa cuvântul perfect. Cuvântul în care să intre toata lumea... Și tu, și ei, și tot restul oamenilor care răsuflă gânduri pe colțurile altor hârtii. Îl voi găsi și îl voi scrie cu pensula pe chipul mort al unui caiet, iar apoi îl voi dărui universului, să-l citeasca și el. Cred că voi inventa cuvântul perfect, în care să nu existe o barieră și toate regulile să fie încălcate prin simpla existență a lui. În el vei fi tu întreg (și vei avea și buzele uscate conturate, iar în aceiași silabă și ochii îți vor clipi iar... și până la sfârșitul cuvântului vei zâmbi și tu, și alte câteva milioane de oameni, dar numai tu mă vei ține în brațe), iar alături de tine va fi și calul meu care ne va purta dincolo de această cameră îngustă.
Voi inventa cuvântul perfect aici și îl voi lăsa să crească... Va cuprinde tot: poeme, versuri, fraze, nuvele... romane. Va înghiți tot ce există și nu va avea decât o singură silabă...

8.08

Este tot azi... Azi când am inventat cuvântul perfect. Este aruncat pe-o foaie, sculptat în mii de culori. Este cuvântul pe care se varsă mii de lacrimi, deși nimeni nu zăbovește să se uite la el și fiecare își crează pe rând propria lui lume în el. Fiecare construiește peste subteranele infinitului viața care îl caracterizează. Este doar un cuvânt scrijelit pe o foaie și acel cuvânt ești "tu".

Cioburi de timp- Amintiri despre mine. Sa ne cunoastem!

Liniste!
Sageti tacute ne bombardau  cu sadism auzul. Ne priveam incordate ascultand urletele asurzitoare ale tacerii de mormant, inghetate pe aceleasi scaune, in aceeiasi clasa nezugravita si plina de praf, la aceiasi ora, secunda, minut, zi, saptamana, luna, an.
Stateam asa de doua ceasuri cred, sau poate doua luni, ani, decenii….secole:  o clipa!
Te priveam!
Voiam sa intreb soarele,  stelele, luna, voiam sa imi spuna cand! Cu toate astea  ma uitam  cum stai linistita, asezata pe singurul scaun tapitat cu panza neagra din liceu si cu picioarele rezemate de catedra.
Am lasat ochii sa imi alunece resemnati in jos!
Trecusera doisprezece ani.
-Cand s-a intamplat?  ai soptit zambindu-mi insistent.
Am dat din umeri  continuand sa tac, apoi m-am ridicat de pe scaunul din coltul celor doua banci, lipite de perete, si ti-am intins o poza.
-Ieri! ti-ai raspuns transfigurata.
Ochii iti capatasera o expresie ciudata, iar fata ti se rotunjise, imbujorandu-se, in timp ce parul se aseza  timid pe umeri, cu niste bucle stralucitoare, blonde. Te-ai uitat la caloriferul rece, pe care candva statea el zambind nostalgic,  intrebandu-te daca ti-e sete!
-S-a intamplat maine! te-am contrazis calma.
-A plecat! mi-ai raspuns din nou cu fata imbatranita, cu parul alb, zambind cu intelepciune. Ieri s-a intamplat!
Am ras! Apoi iarasi liniste...
-Maine s-a intors! ai continuat cu un ton putin mai rece. M-a privit cu ochii mari, mi-a intins poza, iar apoi m-a invitat la dans!
Ai chicotit ca pentru tine in timp ce imi cautai ochii prafuiti.
-L-ai refuzat! am soptit la fel de calma, ramanand cu capul plecat spre covorul zdrentuit.
Eram tot acolo cand vederea ta imi trada neincrederea, iar zambetul tau imi daruiau ura. Trecusera mai bine de saizeci de ani de cand stateam asa, vorbind prin ganduri.
-Vroiam sa fiu prima…
-Si ai ajuns! am zis din nou, de data asta ceva mai tare.
Acum era randul tau sa taci. Am suspinat adanc si am luat creionul de pe masa in mana, lovind brutal lemnul  uscat, satula sa iti tot explic!
-Tot maine a plecat! Tot maine te-a lasat singura! Si totusi acum o clipa stateati aici, privindu-va fericiti!
Ai lasat ochii in jos, strangandu-ti esarfa visinie la piept. Am continuat cu cruzime:
-Acum o saptamana erai deja singura, erai prima, erai in varf! Renuntasei la el, la noi, la tot, si cu toate astea, stateai tot aici, tot pe singurul scaun tapitat cu panza neagra din liceu, tot cu picioarele rezemate de catedra, si tot cu esarfa lui la gat.
- Si acum un minut el iti sarea in brate, uitandu-ma, lasandu-ma sa caut sfarsitul coltului din cerc. Voi traiati o secunda cand eu deja  traisem o luna, si cu toate astea inca speram. Atunci te-am intrebat! ai izbucnit, plina de vanataile remuscarilor ce aparusera in clipa ce urmase dupa aceia.
Tacere. Din nou tacere!
- Atunci cand au trecut doisprezece ani de cand te cunoscusem  am renuntat sa te mai privesc, daruindu-ti linistea cuvintelor ce au legat prietenia noastra! ti-am zis luand in mana legitimatia de studenta.
-Cu toate astea eu am continuat sa va privesc!
Am izbucnit in ras. Tacere, tacere si iar tacere.
-De ce? ai zbierat, strangand si mai tare esarfa langa pieptul gol.
Apoi mi-ai zis linistita:
-A plecat cu tot cu timp!
-Clepsidra s-a spart! am zis sec, ca apoi tu sa-mi raspunzi nostalgic:
-Era ieri!
Am zambit si m-am ridicat de pe scaunul tare din lemn, si m-am asezat pe calorifer. Am deschis geamul stricat si am inceput sa fredonez.
-E maine! am tresarit agitata.
-E  examenul de admitere din clasa a VIII-a!
Te-am privit, apoi grabita mi-am luat vioara si am iesit, aranjandu-mi rochita verde din satin, spunandu-ti in graba:
-Asta a fost ziua in care ai pierdut!