8.08.
E opt a opta. Istoria stă în loc. Sunt tot aici, tot în camera jegoasă a personalității mele. Cred că am adormit pentru că m-am trezit când soarele mai avea un pic și se scufunda în plămânii lui. Eu nu făceam decât să îi privesc marea închisă din ochii care renunțaseră să mai clipească. Aveam nevoie de fiecare gram din mine... Doar atunci. Aveam nevoie de iubirea pe care o risipisem dăruind fără să primesc nimic înapoi. Căzusem singură în aria disprețului, decapitându-mi dorințele și simțămintele. Trebuia să mă adun ca să continui.
Nu îmi place să fac ceva fără credință, dar nu mai aveam timp, iar buzele lui încă ardeau nescrise. Îmi trebuia un cuvânt care să le contureze, iar eu să pot ajunge la ele... Știam că o să găsesc cuvântul greșit în inexistența lui. Știam că sufletul meu atât poate duce și mai departe nu poate zbura, însă chiar atunci te vroiam pe tine.
8.08 în anul următor
Cred că nu a trecut decât o clipă. Eu sunt tot acolo, alergând călare pe un cal din aceia ce îi făurești doar cu mintea. Știam ca și ei că era singura mea creație, singurul meu învățământ. Era singurul meu cuvânt croit din pene de pe sârma aceea pe care preferasem să mergem amândoi. Nu reușisem să te trezesc, nici măcar să îți înec oceanele din ochi. Din maroniul acela catifelat și moale, drumul se închisese și de câteva luni bătea o furtună plăcută. Era un negru care mi se potrivea. Nu mai aveai același chip și nici durerea din suflet nu mai îmi era atât de mare. Continuam să zbor în aceiași cameră, de data asta ceva mai ordonată... (cred că și tu erai mai ordonat).
După ce Luciferul meu spărsese cu copita din oglindă relevanța timpului, toate cuvintele mele fuseseră mânjite și nici unul nu mai avea sens. Zburam amândoi știind că măcar azi trebuia să îmi prind din mine cuvântul care să îți dea viață și să te facă să fi măcar o pată pe foaia aceea scrijelită și umilită de atâtea încercări ratate. Rămăsese totuși albă. Am sperat că iubind o să pictez altfel, însă gândurile mi-au scăpat într-o avalanșă și am căzut de pe cal, sărutând aerul la care nu puteam ajunge și am zis: "Astăzi renunț.". M-aș fi întors, dar calul a zburat... Și atunci m-am gândit să plec acasă.
9.08.
Cred că voi inventa cuvântul perfect. Cuvântul în care să intre toata lumea... Și tu, și ei, și tot restul oamenilor care răsuflă gânduri pe colțurile altor hârtii. Îl voi găsi și îl voi scrie cu pensula pe chipul mort al unui caiet, iar apoi îl voi dărui universului, să-l citeasca și el. Cred că voi inventa cuvântul perfect, în care să nu existe o barieră și toate regulile să fie încălcate prin simpla existență a lui. În el vei fi tu întreg (și vei avea și buzele uscate conturate, iar în aceiași silabă și ochii îți vor clipi iar... și până la sfârșitul cuvântului vei zâmbi și tu, și alte câteva milioane de oameni, dar numai tu mă vei ține în brațe), iar alături de tine va fi și calul meu care ne va purta dincolo de această cameră îngustă.
Voi inventa cuvântul perfect aici și îl voi lăsa să crească... Va cuprinde tot: poeme, versuri, fraze, nuvele... romane. Va înghiți tot ce există și nu va avea decât o singură silabă...
8.08
Este tot azi... Azi când am inventat cuvântul perfect. Este aruncat pe-o foaie, sculptat în mii de culori. Este cuvântul pe care se varsă mii de lacrimi, deși nimeni nu zăbovește să se uite la el și fiecare își crează pe rând propria lui lume în el. Fiecare construiește peste subteranele infinitului viața care îl caracterizează. Este doar un cuvânt scrijelit pe o foaie și acel cuvânt ești "tu".
